Săptămânal, ne-am gândit să vă recomandăm o carte.
Săptămâna aceasta, recomandarea vine din partea unui elev care este în clasa a VI-a!
R.D., clasa a VI-a
Pasărea albă
A fost odată o fetiță pe nume Sara Blum, care trăia într-un oraș din Franța. Tatăl ei era un chirurg renumit, iar mama ei era profesoară de matematică. Orașul în care locuia ea, Aubervilliers-aux-Bois, era în Munții Margeride și era înconjurat de o pădure seculară numită Mernuit.
În iunie 1940, Franța s-a predat Germaniei și s-a împărțit în două zone: zona ocupată și zona liberă. Peste 13 000 de evrei au fost arestați și reținuți pe un stadion din Paris, fără mâncare și fără apă. Sara mergea în fiecare zi la școala Lafayette, unde spunea că este în Rai, pentru că accepta elevi de toate religiile. Sarei nu îi mai plăcea în Franța. Voia să se mute din țară, dar mama ei nu a fost de acord, pentru că era prea riscant. Într-o dimineață, pe când Sara trebuia să meargă la școală, tatăl ei i-a spus să se încalțe cu bocancii, nu cu pantofii roșii. Sara l-a ascultat până când a ieșit din casă. Apoi, s-a ascuns după o casă și s-a încălțat iar cu pantofii. Sara stătea în bancă cu un băiat poreclit Tourteau (înseamnă crab), care avea niște probleme la picioare, deoarece făcuse poliomelită când era mic. Vincent o ia în râs pe Sara pentru simplul fapt ca era evreică.
Naziștii vin să ia copiii. Profesoara împreună cu pastorul Luc încearcă să îi ascundă pe copii în pădure, doar că cineva i-a trădat, iar copiii au fost prinși. O parte dintre ei au ajuns în lagăr, iar cei mai mici împreună cu profesoara s-au pierdut pentru totdeauna.
Sara este salvată de Tourteau care știa o scurtătură, mai exact un canal subteran în care obișnuia să meargă cu tatăl său. Cei doi au mers prin acel canal aproape 20 de kilometrii până au ajuns în satul unde locuia Tourteau. Lângă sat, era un hambar mare, unde Sara putea sta o vreme până când naziștii plecau. Tourteau îi spune Sarei numele lui adevărat: Julien. Aceasta rămâne numele cel mai aproape de inimă, pe care Sara îl dă fiului său, iar mai târziu acesta îl va da copilului său.
Părinții lui Julien fac curățenie în hambar, îi duc mâncare, haine și, mai ales, alinare.
Ferindu-se de vecini, mama lui Julien o vizita des pe Sara, jucau cărți, stăteau de vorbă și o spăla.
Julien o vizita zilnic, seara îi povestea ce se întâmpla la școală și se jucau. Sara îi povestește lui Julien că îi place să deseneze cel mai mult păsări de la un joc pe care îl juca cu tatăl său când era mică.
Vincent îl urmărește pe Julien și îl bate foarte rău. În momentul în care Sara a vrut să iasă din ascunzătoare, sute de lilieci au început să roiască jos în hambar, speriindu-i pe Vincent și pe prietenii lui. Julien o ceartă pe Sara că i-a pus în pericol pe el și pe părinții lui și că e greșit să te gândești doar la tine.
Julien nu a mai venit la Sara două săptămâni. Când a revenit, Sara și-a cerut iertare, s-au împăcat și au redevenit cei mai buni prieteni.
Cei doi s-au schimbat mult. De ziua Sarei, mama lui Julien îi dă un tort de ciocolată, iar Julien îi cioplește o pasăre. Noaptea, Julien o duce pe Sara în pădure unde înfloriseră clopoțeii. Sara îi dăruiește lui Julien caietul său de schițe.
Naziștii îl răpesc pe Julien care își pierde șapca, cârja și caietul cu schițe. Vincent găsește caietul cu schițe și face legătura între fata roșcată și Julien și pleacă înarmat spre hambar. Din fericire, Sara nu a fost găsită pentru că s-a ascuns foarte bine. Sara ieșise pe o ușă din spatele hambarului și fugi în pădure. În pădure, dădu peste un lup nervos pe care Sara îl visase. Din fericire, ea a scăpat de lup, dar Vincent a fost omorât. Sara recunoaște geanta lui Julien și găsește caietul ei de desene. Își dă seama că Julien a fost arestat.
Sara fuge să îi anunțe pe părinții lui Julien. Sara descoperă că soții Lafleur sunt oameni de încredere. Doamna Lafleur îi oferă mamei lui Julien bani să își salveze băiatul.
Julien este împușcat de către nemți înainte ca mama lui să ajungă la el.
Sara a rămas cu părinții lui Julien până la terminarea războiului. Într-o zi, din senin, a aflat că tatăl său trăia. Sara s-a mutat cu tatăl ei la Paris, dar îi vizita pe părinții lui Julien în fiecare vară. Pe primul copil l-a botezat Julian.
Recomand această carte, deoarece vorbește despre curajul și bunătatea unor oameni,
Copiii mei, așa cum îmi place să le spun, citesc! Sunt foarte mândră de ei!
Săptămânal, ne-am gândit să vă recomandăm o carte.
Săptămâna aceasta, recomandarea vine din partea unei eleve care este în clasa a VIII-a!
Aceasta carte polițistă este despre mister, crimă și alte întâmplari care sunt elucidate de către faimosul detectiv Poirot, din seria Hercule Poirot. Povestea începe cu doi îndrăgostiți, Jacqueline și Simon Doyle, care merg la prietena lui Jacqueline, cu rugămintea să-l angajeze pe Simon, deoarece cei doi erau proaspăt căsătoriți. Însă, Linnet și Simon se îndrăgostesc și ajung să se căsătorească. Pleacă apoi în luna de miere în Egipt, unde sunt urmăriți de către Jacqueline care vrea să se răzbune. Simon are un plan de a scăpa de fosta sa parteneră, așa că, cei doi pleacă împreună pe un vapor pe Nil, unde restul acțiunii avea să se petreacă.
Pe vas, apar mai multe personaje. De asemenea, avem de-a face cu mai mulți suspecți la prima crimă care avea să se petreacă, după ce Jacqueline l-a împușcat în picior pe Simon. În aceeași noapte, soția sa, Linnet, a fost găsită decedată, fiind prima victimă de pe vapor. Pe parcursul investigației, detectivului Poirot i se arată alte victime, până acesta reușeste să elucideze misterul. În total sunt trei victime. Poirot ajunge să-l acuze pe Simon și pe fosta sa iubită, Jacqueline, spunând că, de la bun început, planul lor a fost să-i fure averea lui Linnet. Când Poirot a terminat de făcut acuzația și toți pasagerii erau de față, cei doi s-au sinucis pe loc.
Recomand această carte, deoarece este plină de suspans și chiar tu poți să participi la investigație si să încerci să rezolvi misterul împreună cu detectivul Hercule Poirot. Poți învăța din greșelile altora și, de asemenea, dacă ești un fan al cărților polițiste, această carte merită citită!
Copiii mei, așa cum îmi place să le spun, citesc! Sunt foarte mândră de ei! Săptămânal, ne-am gândit să vă recomandăm o carte. Săptămâna aceasta, recomandarea vine din partea unei eleve care este în clasa a VI-a! Citesc cărți la recomandarea mea, dar citesc și din proprie inițiativă, ceea ce mă încântă. Când pun pe listă o carte recomandată de ei, îmi saltă sufletul de fericire! Pe asta am pus-o deja! Să o puneți și voi !
B.Ș. – clasa a VI-a
Din cartea aceasta, am învățat să mă comport frumos cu părinții mei, să nu mai mint și am descoperit răspunsuri la anumite întrebări, întrebări pe care le are o fetiță de vârsta mea. ,,De ce trebuie să creștem? De ce se schimbă corpul meu? De ce uneori mă simt așa de diferită de ceilalți oameni?”. Această carte îți oferă răpsunsuri la aceste întrebări.
Am învățat că trupul și emoțiile noastre se schimbă pe măsură ce creștem. Mai mult, am învățat că trebuie să ne acceptăm așa cum suntem, fiecare este unic/ă în felul său. Poate, într-o zi, voi începe să țin și eu un jurnal, căruia să îi încredințez gândurile mele. Poate va apărea un personaj misterios care îmi va oferi răspunsuri la întrebările mele, deși, sinceră să fiu, mama îmi oferă toate răspunsurile de care am nevoie. Mama este cea care mi-a oferit această carte pe care o recomand tuturor fetițelor de vârsta mea.
,,Mura n-a fost niciodată foarte vorbăreață. Nu cu oamenii, vreau să zic. Ea e vorbăreață, dar numai atunci când rămâne singură în camera ei sau în pădure ori în curtea școlii. Atunci și doar atunci, când nu e nicio ureche de om prin apropiere, începe și Mura să vorbească.”
,,Tu ești la fel de frumoasă ca toți oamenii lumii, dar ești diferită de ei, pentru că doar tu ești TU!”
,,Află ce vrei, află la ce ești bună, ce-ți place să faci, cum poți să ajuți și pe alți oameni să le fie bine, apoi fă asta și vei primi înapoi bucurie, recunoștință, apreciere, satisfacție și, cel mai probabil, și destui bani să poți călători și dansa așa cum îți dorești!”
Copiii mei, așa cum îmi place să le spun, citesc! Sunt foarte mândră de ei! Săptămânal, ne-am gândit să vă recomandăm o carte. Săptămâna aceasta, recomandarea vine din partea unei eleve care este în clasa a VI-a! Citesc cărți la recomandarea mea, dar citesc și din proprie inițiativă, ceea ce mă încântă. Când pun pe listă o carte recomandată de ei, îmi saltă sufletul de fericire! Pe asta am pus-o deja! Să o puneți și voi !
Aceasta este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit. În această carte, vestitul neurochirurg, Ben Carson, omul care transformă imposibilul în posibil și speranțele în împliniri, ne povestește despre viața lui aflată într-o perfecționare continuă, plină de traume, dar și de bucurii.
După ce tatăl lui și-a părăsit familia, veniturile familiei au scăzut considerabil, mama lui fiind menajeră, iar fratele său neavând un loc de muncă, fiind încă elev. De asemenea, o familie de culoare nu era prea avantajată în acea vreme, în America. Notele celor doi băieți erau foarte mici, dar, în ciuda acestui lucru, mama lor le spunea mereu că ei sunt deștepți și pot mai mult de atât.
Cu sprijinul mamei lor, al lui Dumnezeu și al profesorilor, aceștia și-au îmbunătățit situația școlară, astfel încât, la sfârșitul anului, Ben a primit o diplomă pentru cel mai bun elev.
Bineînțeles, ca orice adolescent și Ben s-a îndrăgostit… Aceștia se completau unul pe celălalt, se ajutau și se încurajau reciproc. Cu ajutorul ei, Ben a terminat facultatea, iar în timpul rezidențiatului, a avut surpriza, la acel moment, neplăcută de a face prima operație pe creier. Operația a fost un succes, iar cu toții au fost impresionați de rezultate, în ciuda faptului că acest lucru era total ilegal.
Acesta a avut multe reușite, dar cea mai importantă și mai complicată a fost separarea a doi siamezi uniți în partea superioară a capului. După patru luni în care totul a fost planificat, operația a fost un real succes, iar siamezii au supraviețuit.
În prezent, Dr. Ben Carson este directorul Secției de Neurochirurgie Pediatrică a prestigiosului Spital „Johns Hopkins”- Baltimore, primind de 27 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.
Recomand această carte tuturor oamenilor care nu au încredere în ei, care cred că totul se rezumă doar la o greșeală și care se opresc la o nereușită, dar și celor care cred că fără Dumnezeu pot duce o viață bună. Este o carte din care ai ce învăța, dacă vrei să o faci. Vă invit să citiți această minunată carte și să îmi spuneți ce ați învățat din ea!
Citate
„În orice carieră, fie că eşti electrician, secretară, muzician sau chirurg, trebuie să ai încredere în tine şi în capacităţile tale. Să ai o asemenea siguranţă încât să poţi spune: ,,Pot totul. Dacă nu ştiu ceva, întreb.”. Foarte simplu.”
„Cunoştinţele păstrează-le pentru tine, nouă arată-ne ce poţi!”
„Cred că Dumnezeu are un plan pentru fiecare om, un plan ale cărui detalii le aflăm pe parcursul vieţii, chiar dacă uneori n-avem nicio idee despre mersul lucrurilor.”
„Nu contează ce culoare are pielea unui om. Dacă eşti bun, vei fi recunoscut, pentru că, în ciuda prejudecăţilor lor, oamenii vor alege întotdeauna ce e mai bun.”
„Am convingerea că Dumnezeu ne dă tuturor daruri, iar noi, la rândul nostru, avem privilegiul deosebit de a le cultiva pentru a-I sluji şi a fi de folos umanitaţii.”
Savurez JURNALUL ANNEI FRANK (Ari Folman și David Polonsky, Editura Humanitas, București, 2018, 160 p.) – roman grafic bazat pe ediția definitivă a jurnalului. Întorc ultima filă și îmi notez câteva dintre însemnările zilnice ale Annei:
1.Sfatul Annei: ,,Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.”
2.Definiția religiei: ,,O religie, nu contează care, îi ține totuși pe oameni pe calea cea bună. Nu e vorba de frica de Dumnezeu, ci de înalta prețuire a onoarei și conștiinței proprii. Ce frumoși și buni ar fi toți oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, și-ar rememora întâmplările zilei și apoi ar analiza cu atenție ce a fost bun și ce a fost rău în ceea ce au făcut.”
3. ,,Săptămâna asta am citit mult și am muncit puțin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și atunci în mod sigur vei ajunge departe.”
4. „Ieși afară, mergi în câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine, în jurul tău și fii fericită!”
5. ,,Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei.”
Duminică, 12 APRILIE 2020
Descopăr versiunea definitivă a Jurnalului Annei Frank tradusă după originalul neerlandez (Editura Humanitas, ediția a II-a, București, 2016, 392 p.).
Adaptarea grafică a romanului o recomand tinerilor cititori! Vreau să aflu mai multe despre perioada în care Anne a stat închisă în Anexă – 6 iulie 1942 – 4 august 1944. Nu stau pe gânduri și îmi comand cartea! Bineînțeles că nu am putut pune o singură carte în coș. Îmi comand și TESTAMENTELE, noul roman al lui Margaret Atwood.
Vineri, 17 APRILIE 2020
Încep să înfulec TESTAMENTELE!
Duminică, 19 APRILIE 2020
Termin TESTAMENTELE! Îmi notez citatele care mi-au atras atenția, așa cum fac de fiecare dată, iar apoi mă pun la somn cu gândul la JURNALUL ANNEI FRANK!
Luni, 20 APRILIE 2020
Încep să citesc JURNALUL ANNEI FRANK, dar nu înainte de a citi despre Fundația Anne Frank, care a fost înființată de tatăl ei, Otto Frank, în Basel, Elveția, în anul 1963. Aflu că manuscrisul Annei Frank se află în Casa Memorială din Amsterdam. Sper să ajung acolo într-o zi… Pentru mai multe informații, vizitați www.annefrank.ch.
Anne Frank a început să scrie în acest jurnal în 12 iunie 1942, chiar de ziua ei. Ultima însemnare datează din 1 august 1944! Anne a stat ascunsă în Anexă din 6 iulie 1942 până în 4 august 1944! Când a intrat în Anexă avea 13 ani, iar când a ieșit 15! În această Anexă au trăit 8 oameni!
Nu o să fac un rezumat al acestui jurnal. Puneți mâna și îl citiți! El ar trebui să se regăsească în biblioteca fiecărui cititor! Vreau să evidențiez că au fost oameni care au stat închiși 2 ani, nu 2 luni, așa cum ni s-a cerut nouă. Ei au supraviețuit 2 ani în condiții mizere, fără TV, Facebook etc. Și-au ocupat timpul cu activități care, pentru unii dintre noi, sunt de domeniul SF-ului!
,,Săptămâna asta am citit mult și am muncit puțin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.” (p.78) – sunt cuvintele unei fete de 13 ani. Așadar, reflectați!
Protectorii lor sunt cei care îi aprovizionează cu alimente, haine, cursuri și cărți:
,,Tot ea (Miep) aduce în fiecare sâmbătă câte cinci cărți de la bibliotecă. Așteptăm mereu cu nerăbdare să vină sâmbăta, ca să vină și cărțile. Parcă am fi niște copii mici care primesc cadouri. Ceilalți oameni nu pot ști cât de mult înseamnă cărțile atunci când trebuie să stai închis undeva. Lectura, studiul și radioul sunt singurele noastre distracții.” (p.130) – oare să încep să enumăr ,,distracțiile” pe care le-ați avut la îndemână dvs, dragi cetățeni?!
,,Alții își arată eroismul în război sau față de germani, protectorii noștri și-l dovedesc prin voioșia și iubirea lor.” (p.208)
,,Ceea ce se întâmplă la ceilalți oameni în timpul săptămânii se întâmplă în Anexă duminica. Când ceilalți oameni își pun haine de sărbătoare și ies să se plimbe la soare, noi, cei de-aici, frecăm de zor podele, măturăm și spălăm.” (p.226) – știți de ce? Pentru că în timpul săptămânii, în timpul zilei, trebuie să facă liniște, să nu îi audă cineva. Voi așa v-ați petrecut timpul? Vă era frică să nu vă audă cineva?
,,Scrisul meu, cea mai minunată avuție pe care o posed, avansează bine.” (p.228)
Noroc că au o fereastră! Încă pot să mai vadă cerul! În Anne Frank am văzut o Pollyanna care iubește frumosul în toată splendoarea sa! O zi în care pot să privesc cerul este o zi în care pot să admir frumosul!
,,Câtă vreme există toate astea, mi-am zis, iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul ăsta fără nici un nor, n-am de ce să fiu tristă.” (p.229)
,,Pentru orice om căruia îi este frică, care e singur sau nefericit, remediul cel mai bun este în mod cert să iasă afară, să meargă undeva unde să fie cu totul singur, singur cu natura, cu cerul și cu Dumnezeu. Căci abia atunci și numai atunci simți că totul este cum trebuie să fie și că Dumnezeu vrea să-i vadă pe oameni fericiți în mijlocul naturii simple, dar frumoase. Câtă vreme toate astea există și, fără îndoială, așa va fi mereu, știu că, în orice condiții, există o consolare pentru fiecare tristețe. Și cred cu fermitate că natura poate alunga multe nenorociri.” (p.229)
,,Azi-dimineață, când stăteam la fereastră privind afară, adică uitându-mă exact și profund la Dumnezeu și la natură, am fost fericită, pur și simplu fericită. (…) câtâ vreme există această fericire interioară, această fericire data de natură, de sănătate și de încă foarte multe alte lucruri, câtă vreme porți toate astea în tine, te vei simți întotdeauna fericit. Bogăție, considerație, poți pierde totul, dar fericirea din inima ta nu poate fi decât ascunsă sub un văl și, cât trăiești, te va face mereu fericit.
Când ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de-afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câta vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că, orice-ar fi, îți vei regăsi fericirea.” (pp. 229 – 230)
Cea mai profundă și sinceră definiție a iubirii pe care am citit-o vreodată!
,,Iubire, ce este iubirea? Cred că iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce în cuvinte. Iubirea înseamnă să înțelegi pe cineva, să ții la cineva, să împărtășești cu el fericirea și necazul. Și, la toate astea, se adaugă mai devreme sau mai târziu și iubirea fizică. Ai împărțit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Și dacă te căsătorești sau nu, dacă ai un copil sau nu, dacă ți-ai pierdut onoarea sau nu, toate astea nu contează dacă știi că pentru tot restul vieții ai pe cineva lângă tine care te înțelege și pe care nu trebuie să-l împarți cu nimeni!” (p.235)
Notez din nou acest sfat, deși l-am mai notat o dată, când am citit adaptarea grafică a romanului. L-aș scrie pe toate zidurile și aș striga în gura mare: ,,Oameni buni, noi, spre deosebire de ei, avem drepturi, avem lucruri de care putem să ne bucurăm! Suntem liberi!”
Sfatul Annei: ,,Ieși afară, mergi pe câmp, în natură și soare. Ieși afară și încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!” (pp.244-245)
În viață trebuie să vedem întotdeauna partea plină a paharului. Mie îmi place să joc JOCUL MULȚUMIRII! Mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai mulți oameni că fac asta!
,,Eu cred că, dimpotrivă, în orice necaz este și o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie și-ți regăsești echilibrul. Iar cine-i fericit îi va face și pe alții fericiți. Cine are curaj și încredere nu se va lăsa pradă nenorocirii.” (p.245)
Cât adevăr… Sau mai bine zis, mulți medici, dar puțini oameni printre ei…
,,Dar n-ar trebui să le reproșez doctorilor nimic, la urma urmei fiecare dintre noi are doar două mâini și în ziua de azi există prea mulți bolnavi și prea puțini medici.” (p.254)
Uneori, parcă Anne descrie vremurile noastre: ,,…epoca în care trăiesc este și ea smintită, iar împrejurările încă și mai smintite.” (p.255)
,,…lângă o fereastră deschisă, în întuneric, doi oameni își spun mai multe decât la lumina soarelui. Este mai ușor și să-ți împărtășești sentimentele în șoaptă decât să le trâmbițezi în gura mare.” (p.264)
Fata asta frumoasă și plină de viață avea visuri, visuri pe care naziștii i le-au furat…
,,Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul.
Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toți fericiți odată cu mine!” (p.275)
,,Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînțeles că toți au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu. Gândește-te ce interesant ar fi dacă aș publica un roman despre Anexă. Dacă s-ar lua doar după titlu, oamenii ar crede că e vorba de un roman polițist.
Dar acum, serios, la vreo zece ani după război, cu siguranță că oamenilor o să li se pară amuzant când li se va povesti despre noi, niște evrei, cum am trăit, cum am mâncat și am discutat aici.” (p.281) – Anne, nu mi s-a părut deloc amuzant…
Printre consemnările despre război, discuțiile despre cărți și cursuri, își fac loc și discuțiile despre religie:
,,Cine ne-a impus asta? Cine a făcut din noi, evreii, o excepție printre toate popoarele? Cine ne-a făcut să suferim așa? Dumnezeu e cel care ne-a făcut așa, dar tot Dumnezeu este cel care ne va ridica. Dacă îndurăm toată suferința asta și continuăm să rămânem evrei, atunci, într-o bună zi, evreii se vor transforma din damnați în exemple. Cine știe, poate credința noastră va învăța toată lumea și, astfel, toate popoarele ce este bine, și de aceea, numai de aceea trebuie să suferim. Noi nu vom putea deveni niciodată doar neerlandezi sau doar englezi sau doar orice altă nație, noi vom rămâne întotdeauna și evrei, noi va trebuie să rămânem evrei. Dar noi și vrem să rămânem evrei. Curaj! Să fim în continuare conștienți de sarcina noastră și să nu ne plângem, vom fi salvați, Dumnezeu n-a abandonat niciodată poporul nostru; prin toate veacurile au trebuit să sufere, dar prin toate veacurile s-au și întărit. Cei slabi vor cădea, iar cei tari vor rămâne și nu vor pieri!” (p.300)
Naziștii au ucis aproximativ 6 milioane de evrei, iar printre ei se numără copii, tineri, ale căror visuri nu au mai prins aripi.
,,Știu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credință și o iubire. Lăsați-mă să fiu eu însămi, și-atunci sunt fericită. Știu că sunt o femeie, o femeie cu forță interioară și mult curaj!
Dacă Dumnezeu mă lasă să trăiesc, voi ajunge mai departe decât a ajuns mama vreodată, nu voi rămâne lipsită de importanță, voi pleca în lume și voi munci pentru oameni!
Acum știu că bucuria și curajul sunt lucruri absolut indispensabile!” (p.301)
,,În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” (p.335)
Prin porii hârtiei care ,,este mai răbdătoare decât oamenii” (p.18), așa cum spune Anne, respiră SPERANȚA:
,,Încă iubim viața, încă n-am uitat glasul naturii, încă mai sperăm, sperăm tot felul de lucruri.” (p.348)
Anne este o feministă convinsă! Vorbește despre drepturile femeilor și despre respectul față de femeie, care, din punctul ei de vedere, lipsește cu desăvârșire. Este indignată de faptul că bărbatul este așezat pe un piedestal, în timp ce femeia nu se poate bucura de un astfel de privilegiu.
,,În general, pe toate continentele lumii, bărbatul se bucură de multă stimă; de ce femeia n-are dreptul să beneficieze cu prioritate de o parte din stima asta? Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt venerați, dar, din toată omenirea, câți sunt cei care văd și în femeie un soldat?” (p.362)
Exemplifică toate aceste idei și aduce în discuție cartea Luptători pentru viață, scrisă de Paul de Kruif:
,,…în general, femeile, chiar și numai prin faptul că aduc copii pe lume, îndură mai multe suferințe, mai multe boli și mai multă mizerie decât oricare erou de război. Și cum este răsplătită femeia pentru izbândă după toată durerea suferită? Este împinsă într-un colț dacă nașterea a sluțit-o, copiii ajung curând să nu-i mai aparțină, frumusețea i-a dispărut. Femeile sunt niște soldați care luptă și suferă pentru supraviețuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoși decât numeroșii eroi ai libertăți cu gura lor mare!”
Nu vreau să spun cu asta nicidecum că femeile trebuie să se răzvrătească împotriva aducerii pe lume a copiilor, dimpotrivă. Așa-i natura orânduită și este bine că e așa. Condamn doar bărbații și toată ordinea lumii care niciodată n-au vrut să-și dea seama ce rol important, dificil, dar uneori și minunat joacă femeile în societate.” (p.362)
Își încheie discursul despre femei într-o notă pozitivă:
,,Cred că opinia conform căreia femeia are datoria să aducă pe lume copii se va modifica în cursul secolului următor și va face loc prețuirii și admirației pentru cea care, fără crâcnire și fără vorbe mari, ia astfel de poveri pe umerii ei” (p.363)
Sâmbătă, 25 APRILIE 2020
Citesc ultimele pagini ale jurnalului. Aceeași Anne, o optimistă incurabilă, care întrezărește un viitor luminos. În dimineața zilei de 4 august 1944, toate visurile se spulberă… Jurnalul Annei nu este confiscat, fiind salvat de secretara lui Otto Frank, Miep Gies, care nu a fost arestată.
O radiografie a timpurilor lor, dar și a timpurilor noastre…
,,Asta-i dificultatea timpului nostru: idealurile, visele, speranțele frumoase nici nu apucă să apară bine, și numaidecât sunt lovite de realitatea atroce și distruse cu totul. E un mare miracol că n-am renunțat la toate speranțele mele, căci ele par absurde și irealizabile. Cu toate astea, eu țin la ele, fiindcă tot mai cred în bunătatea interioară a oamenilor.” (p.377)
!
Meditații Limba și Literatura Română 